In acea vara,fiind la tara , stateam
singura,plictisita de moarte,sub prispa casei bunicilor mei, privind la stropii
mari de ploaie cum inundau pamantul.
Dupa ceva timp,spre fericirea mea, s-a oprit ploaia.
Iesind sa ma plimb,pe acele carari strabatute doar de carutele cu fan
uscat, nefiind atenta m-am lovit de un baiat, un emo dragut,cu un par negru asa
de frumos, ochii mari si albastri ca cerul dimineata, de parca acum ieseau din
orbite.
Inalt, slab, iar pielea lui era atat de alba de parca soarele nici nu
indraznea sa il arda.
A doua zi s-a intamplat la fel. Deja am cateva intrebari pregatite pe
care sa i le pun, dar cine stie cand am voi mai intalni cu el.
Sper sa fie cat mai repede.Si totusi cand il privesc am acel sentiment
ciudat..”Deja-Vu”..dar nu stiu de unde…oare l-am mai intalnit?..poate da, dar
cum il cheama atunci?...Aceste intrebari ma chinuie, ma turmenteaza, ma face sa
ma simt un nimic pe langa “El”, care dupa mine este atat de perfect.
Urmatoarea zi, m-am intalnit cu Adina ,o veche prietena, pe care nu am
vazut-o de mai mult de un an cred…
In timp ce povesteam ajungem in locul unde ma tot intalneam cu “acel
cineva”….care in cele din urma apare, dar acum ceva s-a schimbat.El s-a oprit
din drum stand de vorba cu noi, iar atunci am aflat si eu mai multe despre el.
. Acel baiat se numeste Edward, are 17 ani, ii place sa cante la chitara,dar
acum vrea sa descifreze misterele pianului,ii place sa joace fotbal, dar am mai
aflat ceva esential, ca si el este in vizita la bunici,dar si din acelasi loc
de unde sunt eu…dintr-un orasel numit Hunedoara.
Dupa aceea, am inceput sa ne plimbam doar noi doi, prin acel satuc uitat
de lume.In timp ce ne plimbam am realizat ca avem foarte multe lucruri in
comun.
Asa am inceput sa ne cunoastem mai bine, poate mi-a devenit cel mai bun
prieten dintre baieti.
Vorbind, l-am intrebat
la ce liceu este…si am aflat ca este la acelasi liceu la care eu vreau sa merg.
A trecut vacanta, a inceput scoala, fara sa mai stiu ceva de el.
Peste trei zile ma intalnesc cu el la scoala,el fiind cu unii dintre
colegii lui, iar eu singura…am vrut sa merg la el si sa-l intreb”de ce nu a mai
dat nici un semn de viata”…dar mi-a fost frica si in acelasi timp,rusine sa nu
il pun intr-o lumina proasta in fata prietenilor lui, deoarece el era in clasa
a XI a, iar eu o boboaca…care poate nici nu stie ce vrea de la viata… sau care este
diferenta dintre un amic si cel mai bun prieten…
Asa ca iata-ma azi scriind o adevarata poveste despre un baiat care spre
final imi este cel mai bun prieten,dar care nu vrea sa imi raneasca
sentimentele spunandu-le altora ca eu sunt acea fata misterioasa din viata
lui…deoarece el stie ca acestia ma vor face sa regret ziua cand l-am cunoscut…Dar
poate de anul viitor,am sa-mi iau inima in dinti si am sa incerc macar sa il
salut.Stiu ca prietenii Lui o sa ma necajeasca,poate sa vars mii de lacrimi
amare,si totusi macar nu o sa am pe constiinta un lucru pe as fi vrut sa-l
fac,dar am ezitat de teama de a nu fi criticata……
The end!!!
Scris de tine,imbunatatit de minesi uite ce a ieshit:P:P:P prima kre l-a citit inainte sa-l postezi:P:*:*:*:P:):D:P:X
ReplyDelete